Inchei azi doua zile pline in care fiecare minut care a trecut ar fi meritat marcat in catastif cu caractere bolduite. Doua zile abrupte, doua zile extrem de vertiginoase dar in care am descoperit totusi ceva extraordinar.
Ma pregateam acum doua-trei saptamini sa scriu un articol despre singuratate in general si despre singuratatile mele in special. Despre cit sunt de singur, despre cum nu ma pot baza pe nimeni si despre cit e de greu sa invat ceva din starea asta si sa n-am asteptari.
Au fost multe zile innorate in universul nostru comun. Au fost sprincene incruntate si chiar cuvinte pe care le-am regretat imediat ce le-am spus. Dar mi-a ramas ceva: multumirea ca lupta n-a fost dusa degeaba si ca ramine ceva in urma intr-o lume rece, moderna si dinamica in care azi nu mai e ca ieri iar miine e complet diferit de azi. Ma leaga atit de multe de voi pentru ca legaturile care s-au format au primit in unsprezece ani seva de radacini iar acum cind le rup ele parca sunt smulse direct din trupuri.
Descoperirea din aceste seismice zile se instaleaza tocmai in zona asta a relatiilor: am aflat ca sunt multi oameni in jurul meu, am aflat ca sunt prieteni si colegi care ma apreciaza si care sunt alaturi de mine mult mai tare decit as fi crezut. Altfel spus am aflat ca nu sunt singur! Mi s-a confirmat ceva ce intinctul meu imi spunea continuu in ciuda teoriilor pe care le-am citit in cartile de management: sa ma apropiu de oameni cu toate calitatile si mai ales defectele lor pentru ca rasplata e atit de mare incit nici nu poate fi masurata. Ea poarta in general numele de incredere si are puterea de a schimba prezentul si viitorul dar mai ales are puterea de a schimba, de a modela caractere.
Asa ca trebuie sa spun ca aceste doua zile urmatoare cataclismului m-au hranit si m-au inaltat atit de mult incit nu mai exista pareri de rau, nu mai exista regrete si resentimente ci doar un zimbet melancolic, o stare de imensa multumire si poate, o lacrima in coltul ochilor.
Ar fi o greseala sa reproduc aici, sa traduc in cuvinte si cred ca as risca sa aduc in banal daca as incerca sa povestesc ce s-a petrecut zilele astea in sufletele, in sentimentele si in energiile noastre. Asa ca e mai bine doar sa-mi calauzesc incheierea:
Adio Samus, ramas bun.
La revedere colegii mei dragi ...
CC
2 comments:
ai ramas cu amintiri, la fel ca altii, viata merge inainte, deci curaj Cristi. Ai inca multe de facut
Bine spus: amintirile nu ni le ia nimeni, iar mie unul imi place sa le cern pe cele placute.
Nu sunt multe de facut. Sunt enorm de multe de facut dar astea fac parte din coloritul vietii, ca sa avem ce povestii celor mai mici. Da-ne Doamne ragaz si intelecpciune sa rezolvam toate cele.
Multumesc mult pentru sustinere :)
Post a Comment