cristichinan: Muzeul satului

Acum citeva zile imi spunea o colega : pai daca e fotoblog, de ce scrii atita ?

Si m-am tot gindit dup-aia ca are si fata dreptatea ei. Dar mi-am revenit imediat pentru ca mi-a si aparut o idee la orizont : taranul roman

Ma gindesc la taranul ala autentic pe care il gasesti la tara, nu prin cartier, seara stind pe lavita cu privirea pierduta in lungul ulitei, dupa o zi de munca istovitoare, sa vada oare vine cineva in departare sau sunt doar animalele care se intorc acasa. Taranul care a trebuit permanent in decursul istoriei sa se descurce singur pentru ca niciodata nu a dat nimeni nici doi bani pe greutatile lui, taranul care dupa ce si-a adunat recolta si a schimbat-o pe aproape nimic nu s-a dus sa injure conducerea si boierii, ci s-a multumit sa ofteze si sa spuna ca a fost doar un an mai prost si a sperat ca va veni unul mai bun.
Oare ar putea cineva sa masoare suferinta adunata in decursul anilor de acesti oameni? Suferinta primita gratuit din partea vietii, ei platind numai pentru ca s-au nascut acolo. Linga pamintul acela care le asigura existenta, bucuriile si mai ales suferinta fara de care nu stiu sa traiasca. Nu stiu daca in istoria altor popoare au mai existat genul asta de oameni de sacrificiu ca si taranii romaniei. Cu ei s-au purtat razboaie indiferent de timpuri si de orinduiri. Cu ei s-au construit tuneluri, baraje si sosele prin munti, canale prin cimpii si multe alte lucrari mai mult sau mai putin grandioase, mai mult sau mai putin cunoscute.

Intotdeauna cind am facut o vizita la tara am ramas uimit de ingeniozitatea cu care au fost inzestrati acesti oameni. Este surprinzator cum geniul poate fi prezent intr-o curte simpla a unui taran. Aproape tot ce-l inconjoara poarta amprenta geniului. Geniul tehnic prin care si-a construit unelte, mijloace de transport, mori, si chiar masini de spalat rufe cu program de clatire in apa de izvor dar si geniul artistic care a infrumusetat acea viata amara in toate formele lui : sculptura, pictura, muzica.

In decursul anilor, totusi situatia s-a mai imbunatatit, si saracia n-a mai fost chiar atit de lucie, si rezultatele au inceput sa se vada pentru cei care au stiut sa trudeasca si sa adune rodul sudorii mai multor generatii sa-si faca un rost in lume.

Dar a venit rasplata. Nici nu putea exista o "rasplata" mai josnica si mai incorecta din partea vietii, pentru niste oameni ca ei decit ceeace avea sa urmeze:

Traim decenii de impliniri marete,

Traim decenii de lupta si avint,

Asa ca au venit aceia care i-au ajutat in sfirsit pe tarani. Pe tovarasii tarani ! Sa poata sa-si depaseasca conditia burgheza de simpli lucratori ai pamintului si sa poata si ei sa devina cadre de nadejde ai partidului si ai patriei noastre socialiste si sa participe nemijlocit la lupta ce se da in aceste momente revolutionare pentru ridicarea tarii noastre pe cele mai inalte culmi de progres si civilizatie.

Si i-au mutat in blocuri, orase si uzine iar pe cei care nu au vrut i-au trimis sa invete arta constructiilor la lumina kalasnicoavelor. Rudelor ramase acasa le-au construit blocuri orase si uzine direct acolo peste casele si paminturile lor.

Rezultatul? Il avem inaintea ochilor acum si inca multi ani in noul taran multilateral dezvoltat, mutant creat in acele vremuri istorice trasate pe planseta Partidului. Taran care locuieste in bloc si merge duminica sa sape straturi, care are cotete de porci linga garaj, rapirea din serai pe perete, pestele de sticla pe mileul de pe televizor si asculta folclorul de cartier al zilelor noastre : maneaua !

Eu unul m-am cam saturat. Mi-ar fi placut sa fi avut sansa sa stau pe lavita aia de la inceputul povestii pe ulita prafuita cu unu' ca Ilie Moromete sa dezbatem filozofia vietii pe care o traim. Dar n-am cu cine pentru ca el a incetat sa mai existe. Asa ca hai macar sa ne amintim ca el a existat si sa pastram tot ce ne-a lasat el bun si sa nu uitam asta niciodata .